Grey’s Anatomy – 9×11 “The End is the Beginning is the End”

Suntem gratulaţi cu un episod, din nou foarte bun, foarte distractiv, care-i pune pe toţi în ipostaze neobişnuite, stranii şi neaşteptate în cadrul unei zile obişnuite, care o găseşte pe Cristina într-o vervă deosebită, cu intonaţii rap: Mo’ money, mo’ problem şi dând lecţii de viaţă cu un fursec – cookie pe post de wand (baghetă)

Owen porneşte nebunia, confundând-o pe Jo cu Cristina în bucătăria vechii reşedinţe Grey, ce văzuse deja mai multe năzdrăvănii decât casa familiei Adams. Dar pe seriosul Hunt cu mâinile pe sânii prospăturii de Jo, asta chiar prevesteşte o zi memorabilă.

Dotată din plin cu simţul umorului, Cristina se ţine cu mâinile de burtă, stricându-se de atâta râs de bietul ei soţ, jenat la culme de păţanie. Acum, că au scăpat de hăţurile instituţiei căsătoriei, relaţia cu exul e mult mai armonioasă, la fel ca înainte de vows, pe vremea când totul era wow! (adică minunat, fără nici o referire la World of Warcraft): sexul cu un bărbat care ţi-a fost soţ e mult mai distraciv decât atunci când eram căsătoriţi (having sex with a man who used to be your husband is way more fun than when he is your husband.)

Încercând să mai repare din gafă pe culuarele spitalului, stângaciul Owen se fâstâceşte şi mai tare şi are nevoie de the force, puterea magiei Cristinei, care-l ademeneşte într-un pat cu gestul cu care Obi Wan Kenobi îi aburea pe soldaţii imperiali.

Unii din cei ce se trezesc cu milioanele căzute din cer (ca avionul) joacă golf, sportul snobilor. Derek joacă ping-pong, ca Forrest Gump. Nu-l prea înţeleg de ce este încă supărat foc pe Hunt, pe care îl consideră vinovat, la fel ca şi conţopiştii cu procesul. Dacă ar fi să mai căutăm cu tot dinadinsul vinovaţi de situaţia despăgubirilor, ar trebui s-o învinovăţim şi pe Arizona, al treilea attending, din cauza căreia nu plăteşte asiguratorul, ci spitalul. Oricum, toată povestea cu despăgubirile e aiurea şi e cazul să se termine. Şi să înceapă noul urcuş pentru noul sezon, dacă va mai fi un nou sezon. Dacă nu, ar fi o încheiere rezonabilă deşi amară, prin închiderea spitalului, cu doctorii principali rămaşi fără griji financiare. Orice sfârşit ar avea GA şi oricând va surveni, tot ne va lăsa un gust amar şi o lacrimă în ochi şi suflet.

Ping-pongul a scos la iveală latura competitivă şi orgolioasă a lui Derek de dinainte de accident, dar şi a lui Shane – felicitări pentru comportament şi victorie. În plus, a prilejuit printre chibiţi, noi paşi în prietenia dintre Alex şi Jo (you’re like my brother), care ar constitui o dezvoltare interesantă şi neaşteptată. Să vedem cum va reacţiona Jo la următoarea cucerire a lui Alex, sau dacă, nu cumva, noua situaţie, ca propitar de căsoi îi va domoli înclinaţia spre aventuri şi îl va maturiza, în sfârşit.

Chiar şi pacienţii, care de obicei sunt trăsniţi, acum au avut o aiureală aparte: sexagenarii accidentaţi de un pole dance. O aniversare cu sexy flexy şi cu vajazzling pe când el se aştepta la un cadou mai normal, un banal iPad Nici Bailey n-a scăpat de ciudăţenii în luna de miere; sex pe plajă, cu “fursecul” plin de nisip şi înţepături de insecte prin alte locuri ascunse şi sensibile (îmi place grozav interacţiunea dintre Callie şi Miranda). Şi băbuţa horny ţinând prelegeri pentru puritanele Miranda şi April (Jesus isn’t a fan of the vajazzle). Poate că episodul ar fi trebuit numit “pilda fursecului”. Ca şi cum n-ar fi de ajuns, mai dăm şi de colecţia de ciudăţenii scoase de Richard din pacienţi în întreaga sa carieră.
Multe aspecte din viaţa noastră, cum e şi această colecţie simbolică, pot fi privite în moduri diferite. Pentru Richard, Hall of Fame erau trofee, dovezi de victorii asupra bolilor, dar au devenit acum tot atâtea motive de regret, de neîmplinire în căsnicie. La fel, a merge înainte poate fi sau înspăimântător (pentru April), sau benefic (ca în cazul celor doi Hunt).

După cum spuneam la început, Cristina a fost într-adevăr excepţională în acest episod. De obicei, era regina ciudăţeniilor, dar acum, când toţi au fost ciudaţi, ea a devenit cumva o maestră a normalului, plină de înţelegere, umor şi mai ales de înţelepciunea pe care o găseam la Richard sau la serioasa Mer. Un punct de referinţă într-o lume cu fundul în sus, ca în recentul şi excepţionalul Upside Down, o lume în care banii chiar n-aduc fericire, cu câştigători de milioane stânjeniţi de acel purcoi de bănet cu care nu ştiu ce să facă, o lume în care Alex se împrieteneşte cu cea mai hot stagiară, cu care locuieşte sub acelaşi acoperiş, o lume cu sexagenare rotindu-se pe stripper poles cu vaginul ornat cu pietricele – U get the point. Deşi Cristina ştie că Mer e însărcinată, în loc să se supere pe ea că n-a considerat-o suficient de apropiată ca să-i spună şi ei (aşa cum ar fi făcut orice prietenă în lumea noastră “normală”), o înţelege şi o scuză chiar şi faţă de Derek: îmi va spune când acest lucru o va bucura – She’ll tell me when she’s ready to be happy about it. Iată o atitudine extraordinară, care m-a dat gata. Să-i urmăm exemplul, acceptându-i total pe cei dragi, dacă îi iubim cu adevărat, cu toate ciudăţeniile lor şi mai ales respectându-le libertatea prin renunţarea la orice aşteptări (“dacă ţine la mine, atunci ar trebui să…”, “nu a făcut asta, înseamnă că nu mă iubeşte, sau nu mă respectă îndeajuns”). Apoi, cu ranchiuna lui Shepherd, tot Cristina ia problema în mâini (odată cu paleta de ping-pong, pe care o apucă ca o expertă) şi îl convinge pe Derek, cu calm şi cu argumente raţionale, să-l ierte pe Hunt: Şi el a fost şef şi ar trebui să ştie câte hârţoage a semnat cu ochii închişi. Am câştigat, acum putem merge mai departe (We won, we get to move on).

Surprinzătoare şi interesantă a fost şi lecţia lui Frankenstein (Lurch, dacă tot veni vorba de familia Adams), de fapt lecţia lui Mark, venită post-mortem prin băiatul diform şi superba sa iubită, chiar pentru Avery: Eşti băiat mare, dezvoltă-ţi propria tehnică (I had to come up with my own moves). No presure.

De fapt, acesta a fost înţelesul întregului episod, acela de a merge mai departe, oricât de ciudate lucruri ne aşteaptă în cale. Viaţa trebuie să meargă mai departe. Poate părea ciudat, sau trist sau greşit, dar poate fi şi incitant. Life (the show) must go on. It feels weird, and sad and wrong, but it also feels exciting. Aşa a făcut Bestia împreună cu Frumoasa, aşa a făcut Derek cu Hunt, Mer cu Lexie, Cristina cu Owen, Richard cu Adele, Miranda cu Ben, Avery cu Sloan, Callie cu Mark, Jackson cu April, Shane cu Derek, Alex cu Jo, timida cu dictatoarea de maică-sa.

Doar April n-a trecut mai departe, a rămas înţepenită, aşa că suferă din ignoranţă şi prea multă închistare la care nu vrea să renunţe. Ar fi fost atât de simplu să aibă o relaţie normală cu Jackson, care o şi ceruse în căsătorie ! E un trist exemplu pentru cei ce refuză să avanseze în viaţă, pentru cei ce se cramponează de o iubire, o poziţie, o situaţie călduţă, iar mesajul e întotdeauna acelaşi: suferinţa ca feedback, penalizare automată şi îndemn de a merge înainte. Iar cina cea de taină a lui Callie tocmai asta a vrut să sărbătorească cu toastul ei, că în necunoscutul ce ne aşteaptă, în vâltorile mersului înainte, apar şi unele aspecte pozitive pe care le observăm mai greu: Arizona în picioare 5 ore, Derek folosindu-şi intens încheietura beteagă încă vreo 8 ore, Cristina sexting cu proaspătul ex. Victorii neobservate, dar totuşi victorii. Cu toţii ne străduim, ceea ce constituie un progres. Lui Mark i-ar fi plăcut asta. (We are all trying, which is progress. Mark would have liked that.) Sunt recunoscător lui Callie că a punctat toate acestea într-o scenă emoţionanta, care a făcut-o şi pe Mer fericită să facă anunţul că-i însărcinată, confirmând răbdarea Cristinei.